“Atunci, Mihai-Vodă se scoală deodată […]
Iute strînge-n juru-i armia română
Și cu ea de-a valma, făr' să zăbovească,
Sfarmă si respinge armia turcească.”
– așa le este zugrăvită, copiilor care la 10 ani l-au studiat pe Topârceanu, o imagine a Turciei.
Cu toate că am avut câteva altercații serioase cu vecinii noștri din partea sudică a Mării Negre, precum și motive să le punem, în urmă cu câteva secole, încrederea la îndoială, această etapă rămâne doar o parte a trecutului nostru istoric și școlăresc. Este necesar să cunoaștem istoria, pentru a decide ce să nu repetăm, însă dincolo de bătăliile de la Rovine și Călugăreni, este ideal ca pe lângă istorie să experimentăm și prezentul.
Între timp, și-au făcut discret loc în sufletul nostru poveștile despre spiritualitatea turcilor, dervișii rotitori, cafeaua turcească, baclavaua, precum și ospitalitatea lor pe care ne e imposibil s-o credem până nu o vom fi experimentat. Toate acestea ne determinau să bănuim că Turcia ar fi un loc cu care ne-am putea împrieteni, ba chiar să-l și îndrăgim.
Așadar, am hotărât să ne convingem că atât Orhan Pamuk, în binecunoscutul său “Istanbul”, precum și alți scriitori turci nu ne-au desfătat mintea doar cu iluzii.
Cum verifică două călătoare sceptice poveștile turcești? Schițând un plan, aruncând hainele și o carte în ghiozdan și fugind, repejor, până la Istanbul. Pentru a ne face hatârul, după cum ar spune turcii.
În urma experienței noastre care a durat 4 zile, ni s-au întipărit în memorie câteva locații și momente fără seamăn pe care le vom destăinui în succintul nostru jurnal de călătorie. Pentru moment, un singur lucru dorim să subliniem, să silabisim, să vă facem cunoscută ideea: 4 (p-a-t-r-u) zile nu sunt nici pe departe suficiente pentru extraordinarul Istanbul!
De cum am pășit pe teritoriul celor ce aveau să ne devină gazde, primul țurțur de neîncredere s-a topit și ne-a căzut tot nouă în cap, ca răsplată pentru scepticismul de care am dat inițial dovadă: turcii sunt cu adevărat primitori, respectuoși cu oaspeții lor, numindu-i “misafiri” și fiind dispuși să-i încânte cu bunătățile tradiționale și atitudinea amabilă.
Îndestulate la hotel cu rahat turcesc și cu o politețe care întrece orice semnificație clasică a termenului “ospitalier”, am pornit în explorarea orașului învăluit în mister pentru a demonta și alte urme de neîncredere pe care istoria tumultoasă cu Turcia ni le-a clădit.
Primul obiectiv care ne-a atras a fost Moscheea Albastră, cunoscută și sub numele de Moscheea Sultanahmet, situată în zona istorică a orașului, în piața cu același nume. Venind cu temele pregătite, ne-a făcut mare plăcere să admirăm, așezate cuminți pe o băncuță, construcția sultanului Ahmed I din secolul al XVII-lea și ulterior, să o și vizităm, după cum veți vedea într-un viitor articol.
Se zvonește că maiestuoasa moschee cu șase minarete a fost creată dintr-o dorință nu tocmai pe placul “moralității”. Sultanul, confundând mărimea unui obiect cu nivelul spiritualității, a avut intenția de a depăși din punct de vedere arhitectural – și, crezând el, și spiritual – măreața moschee Hagia Sophia, care la acea vreme ocupa un loc deosebit în viața socială și religioasă a localnicilor (de altfel, ambele aspecte fiind strâns legate).
Lăsând deoparte râvnele sultanilor, am părăsit băncuțele, am depășit câteva grupuri de turiști și iată-ne în fața altei frumuseți arhitecturale – Hagia Sophia, pe care n-am ezitat s-o admirăm și fotografiem nici în acea după-amiază, nici în zilele ce au urmat.
Monument al patrimoniului mondial UNESCO, Hagia Sophia – cunoscută inițial ca Marea Biserică datorită mărimii sale impunătoare – este o bijuterie construită la începutul anilor 500, în timpul Împăratului Iustinian, în aproape patru decenii.
Chiar Mohamed, profetul lui Dumnezeu al islamului, ar fi prezis că primul musulman care s-ar fi rugat în Hagia Sophia ar fi ajuns în echivalentul Raiului creștin din religia musulmană, însemnând că încă de la acea vreme, mulți conducători musulmani s-au zbătut să o cucerească și să-și asigure o intrare sigură și relativ ușoară în Paradis.
De-a lungul timpului a adăpostit mai multe religii și a servit drept biserică, moschee, dar și muzeu până la mijlocul anului 2020, când a fost reconvertită în moschee.
Părăsind Hagia Sophia, la nici o sută de pași distanță, am coborât, la propriu, în niște adâncuri care ar tortura teribil mintea unui claustrofob, și anume întunecata Cisterna Basilică.
În afară de un clipocit înfricoșător și de slaba licărire a unor luminițe care nu-și atingeau scopul pentru care au fost create, era beznă. Beznă și umezeală.
Această construcție subterană conține coloane în stil corintic și doric, scufundate în apă. Numeroase coloane. 336 de coloane, mai exact, care datează de mai bine de paisprezece secole, având ca scop inițial alimentarea cu apă a palatului imperial și a clădirilor importante din zonă.
În prezent, Cisterna Basilică este transformat în muzeu și recomandăm o vizită pentru a admira coloanele de marmură, dar și câteva ciudățenii, cum ar fi chipul personajului mitologic Medusa, sculptat la baza a două coloane, pe o coloană întors cu susul în jos, iar pe cealaltă, întors în lateral. Dacă imaginea Medusei nu vă convinge, poate sunteți cinefili și doriți să pășiți pe locul unde s-au filmat scene ale romanului “Inferno” de Dan Brown.
După ce ieșim din obscuritate, pătrundem pe așa-zisul teritoriu al sultanilor și cadânelor: Palatul Topkapî, o reședință imensă, emblematică a sultanilor otomani, care timp de patru secole (1465-1856) a găzduit misterele conducătorilor turci și ale concubinelor fermecătoare din harem.
Vizitând palatul, ne-au impresionat organizarea camerelor, bogata colecție de manuscrise din biblioteca palatului și varietatea meniurilor culinare otomane, mare parte din acestea regăsindu-se și în bucatele noastre tradiționale.
Și că tot s-a adus, din întâmplare, vorba despre bucate, o altă amintire dragă nouă este despre un suc aromat de rodie și portocală. A fost stors în fața noastră într-un fel de menghină și l-am savurat chiar în apropierea palatului Topkapî, unde, la fel ca în alte numeroase locuri din Istanbul, își aștepta clientul setos o tejghea plină cu fructe proaspete.
Băute și energizate, am ajuns într-o altă locație marcantă, și anume Piața Taksim, cu ale ei tramvaie roșu-albicioase. Pline ochi, le vedem șerpuind de-a lungul marelui bulevard pietonal Istiklal Caddesi, o îngrămădire de cafenele, cofetării, magazine și clădiri de epocă.
Spațiul larg de desfășurare al bulevardului ne îmbină să pășim voios (însă atent, pentru a ne îndepărta la timp din calea tramvaiului) și să ne oprim din când în când pentru a admira bunătățile din galantare.
Nu am uitat de Marele Bazar, Turnul și Podul Galata, cafenelele de lângă Marea Marmara și partea asiatică a orașului, despre care vom povesti într-un mod mai “spiritual” în viitoarele articole.
Încheiem această incursiune memorabilă în sufletul Istanbulului, convinse, în sfârșit, că poveștile turcești reprezintă mai mult decât iluzii induse de autorii autohtoni cititorilor creduli.
Istanbul este o entitate vie. Se hrănește cu melancolia noastră, însă ne dăruiește, în schimb, o răsplată îndestulătoare – baclava, suc de rodie și amintirea unei culturi remarcabile.
#Istanbul #MareaNeagra #MoscheeaAlbastra #HagiaSophia #BasilicaCisterna #PalatulTopkapi #Inferno #PiataTaksim #IstiklalCadessi #MareleBazar #PodulGalata #TurnulGalata #MareaMarmara
Distribuie articolul:
Comments